Traseul porneşte din Transfăgărăşan, dintr-o curbă aflată aproape de barajul Vidraru. Locul este uşor de recunoscut – intrarea în traseu, aflată pe partea stângă a drumului, este “păzită” de o troiță vişinie. De acolo se intră în pădure şi ajungem la primul reper – un baraj de piatră. De aici – tot în sus!
Munții Frunții: o zi de adrenalină în canionul Valea lui Stan
Îmi era dor de Valea lui Stan. Nu am mai fost acolo din 2015, iar de atunci traseul a beneficiat de amenajări substanțiale, sub atenta supraveghere a lui Relu Nica și a voluntarilor dedicați. Ultima dată am întâlnit o porțiune de traseu inundată și am trecut cu ajutorul celor de la Oxigen, care ne-au ajutat să traversăm pe o coardă întinsă pe peretele de stâncă, evitând astfel să înotăm prin râu. Abia aștept să văd cum arată acum.
Prima porțiune de traseu este lejeră, ideală pentru încălzire. Poteca șerpuiește pe marginea râului Stan, trecând din când în când de pe un mal pe altul. Când ajungem la prima scară, adrenalina începe să urce treptat. Scările sunt metalice, cu trepte înguste, și este necesar să fii atent și precaut pentru a parcurge traseul în siguranță. Dar este atât de fain!
După o porțiune de pădure, intrăm în partea spectaculoasă a traseului: scări lungi ce te urcă pe pereții înalți, pasarele cu vedere la râurile de stâncă și apă de dedesubt, cascade impresionante, traverseuri la înălțime pe pereți și cățărări pe porțiuni stâncoase. Traseul acesta te ține mereu în priză; nu ai timp să te plictisești sau să obosești, pentru că de fiecare dată te așteaptă ceva și mai fain după colț! Yu-huuuu, e minunat!
Când am ajuns la porțiunea pe care am găsit-o inundată acum 6 ani, am descoperit un canion îngust, cu apă mică și cu peretele drept amenajat pentru o trecere în siguranță la înălțime. Ai nevoie de ceva forță în mâini, dar cel puțin scapi cu încălțămintea uscată 🙂
Pot spune cu mâna pe inimă că Relu și voluntarii au făcut o treabă extraordinară! Traseul este foarte bine amenajat și întreținut – aproape oricine îl poate parcurge, cu un strop de atenție! Am văzut copii de 7-9 ani urcând pe scările de metal (asigurați cu carabiniere), dar și tătici cu copii în rucsaci special concepuți pentru transportul lor, cățărându-se cu încredere pe cele mai dificile porțiuni. Adrenalină pentru toată lumea!
Ieşirea din canion este marcată de un baraj de piatră, pe care trebuie să-l urcați pentru a continua traseul. De acolo începe o urcare susținută de aproximativ jumătate de oră, care vă scoate în Poiana Călugărița. Noi am făcut aici o pauză de 30 de minute, pentru a lua prânzul și a ne odihni puțin. Cât de bine e să stai întins pe iarba proaspătă, la răcoare, după un traseu spectaculos! Adrenalina se așează mai bine =)))
Din poiană, am pornit agale către Transfăgărășan. Am coborât rapid și abrupt, trecând pe lângă ruinele enigmatice ale fostei cabane Călugărița, până am ajuns la coada lacului, unde ne aștepta un pod vechi. De acolo, am urmat un drum neasfaltat, care ne-a condus către un tunel săpat în stânca muntelui, deschizându-se în final la baraj, în forfota zilei de sâmbătă. Și era o aglomerație de nedescris, parcă toți se adunaseră acolo =))) Am așteptat să vină autocarul, ne-am urcat și am pornit înapoi spre București, cu bucurie în suflet și cu încă o zi magică petrecută în munții noștri misterioși 🙂
